11 iulie 2012

RĂDĂCINI SPIRITUALE STRĂVECHI ÎN DACIA (I)

Tentativa pe care o întreprindem, pentru a descifra unele sensuri profunde ale spiritualitatii în antichitatea atât de putin cunoscuta a locuitorilor acestor tinuturi, se dovedeste deopotriva pasionanta, dar si generatoare de riscuri; ne referim mai cu seama la ispita, care i-a încercat pe multi, de a luneca pe o panta patriotarda. Încercând sa evitam aceasta greseala, punctul nostru de plecare, îl va reprezenta opera a doi autori români, ce constituie o referinta în materie.Este neîndoios ca atât Mircea Eliade, cât si mai putin celebrul Vasile Lovinescu, au fost niste autentici carturari. În pofida acestui fapt, nici unul din ei nu a avut o cunoastere iluminata, deoarece nu au fost capabili sa ajunga la esenta, în pofida unor intuitii surprinzatoare, dar ramase fara finalitate, ori conducând la piste false.Desigur, între cei doi autori exista deosebiri marcante. Este suficient sa observam rigoarea lui Eliade, îmbinata cu prudenta caracteristica omului de stiinta, atunci când avanseaza ipoteze, si sa o comparam cu înclinatia vadita catre speculatie a lui Lovinescu, antrenat adeseori, în focul pasionatelor sale cautari, pe terenul primejdios al unor asertiuni insuficient fundamentate. În ceea ce-l priveste pe acesta din urma nu putem fi de acord cu exegetii care îl considerau un initiat ("Cuvânt înainte" la Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreana, Cartea Româneasca, Bucuresti 1993, p.9). Si aceasta cu atât mai mult cu cât, din nefericire, împrejurarile l-au plasat pe Lovinescu în sfera de influenta a unui fals maestru, ale carui preocupari theosofice si-au pus amprenta nefasta pe opera discipolului român, ce a vadit deopotriva înclinatii catre ocultism si alchimie. Consecinta a fost alterarea capacitatii acestuia de a discerne între Adevar si falsa cunoastere. Cele aratate pot explica îndeajuns de ce Eliade a ajuns o celebritate mondiala, pe când visatorul Lovinescu a ramas apreciat doar de o clientela îngusta de intelectuali, pe care i-au apropiat afinitati comune.




CADRUL GEOGRAFIC SI ISTORIC


În anii 1936-1937, o revista pariziana avea sa publice, sub pseudonimul Geticus, studiul La Dacie hyperboreene. Destinul ciudat al lucrarii va face ca ea sa fie republicata (în Italia si apoi în Franta) dupa o jumatate de veac, iar în tara de origine, de data asta sub adevaratul nume al autorului, abia în 1993 (V.L., op.cit.).Lovinescu a avansat aici ipoteza a ceea ce numea "marea migratie hiperboreana", întelegând prin aceasta "o coborâre din indistinctia polara primordiala în multiplele manifestari secundare ale ciclului".S-a considerat ca, în decursul mileniilor, s-a produs o deplasare a spiritualitatii avansate, de la nord catre sud, de-a lungul unei verticale coborând din zona polara, trecând prin Grecia, pentru a culmina în Egipt, concomitent cu o dezvoltare pe orizontala, ce urmarea paralela nordica de 450 (deci mediana dintre pol si ecuator), având în extrema vestica pe celti, iar la rasarit China si Japonia. Cercetari arheologice efectuate în anul 1992 în apropierea orasului Aomori din arhipelagul japonez, au scos la iveala morminte, resturile unor coloane de 20 m înaltime si numeroase obiecte de ceramica Jomon, având o vechime de 5500 de ani. Este dovada existentei în Japonia a unei stravechi si dezvoltate civilizatii, ce nu era cu nimic mai prejos decât cea pelasgica sau cea sumeriana (România libera, 4 martie 1995, p.7). Cât despre meridianul de 450 al dezvoltarii spiritualitatii, acesta corespunde, dupa cum se va vedea mai jos, uneia din principalele directii de raspândire a limbilor indo-europene. Teritoriul României, ocupat în vechime de geto-daci, s-ar fi aflat, deci, la rascrucea acestor doua axe ale spiritualitatii. Nu se poate nega faptul ca acest teritoriu prezinta o serie de caractere specifice, care îl singularizeaza de rest. Forma sa, aproximativ rotunda, este în mod natural delimitata (asa cum în vechime era delimitata incinta sacra de spatiul profan), prin cursurile Dunarii la sud, al Tisei la vest si al Nistrului la est. Simbolismul celor trei fluvii poate sugera analogia cu cele trei canale principale ale structurii subtile energetice: Ida, Sushumna si Pingala, asupra carora vom reveni. Ele sunt desemnate în sanskrita prin cuvântul "nadi" ce înseamna "râu" si corespund celor trei fluvii sacre din India: Gange, Saraswati si Yamuna. Inelul acvatic (exterior) format de fluviile Daciei, sugereaza ca în mijlocul lor se afla o insula. De altfel, România e considerata a face parte - în geografia subtila admisa de Sahaja Yoga - din "vidul" planetar, în sanskrita Bhava Sagara sau Oceanul Iluziilor.Si din punct de vedere al reliefului, ceea ce constituia odinioara centrul spiritual si administrativ al Daciei, adica platoul transilvan, se ridica din intinsul câmpiei, asemenea unei insule, strajuite de cel de-al doilea inel (interior) al muntilor Carpati si al Apusenilor. Urmarind paralela 450 remarcam ca este singura proeminenta ce domina imensa câmpie care se întinde de la Alpi pâna la hotarul apusean al Chinei. În acest cadru, creuzetul adapostit in inima Carpatilor reprezinta singurul tinut definit de natura în mod geografic unitar.Evolutia istorica avea sa confirme acest caracter special al teritoriului, caci el va ramâne o "insula a latinitatii", dovedind, de fapt, mentinerea vechilor traditii (lingvistice, limba româna fiind 70% latina, concomitent cu pastrarea caracterelor rasiale dacice, dar si a spiritualitatii, dupa cum vom vedea). Popoarele migratoare nu au reusit sa altereze continuitatea acestei traditii, desi au slavizat popoarele de la sud si sud-vest de Dunare precum si pe cele din partea rasariteana si i-au hunizat pe cei din nord.De pe pozitii pur speculative, Roxana Cristian si Florin Mihaescu sustin ca pe aceste meleaguri se proiecteaza constelatia Dragonului, care corespunde lantului carpatic, cu capul în platoul Boemiei, corpul (inima) în Carpatii nostri si coada în Balcani, iar Polul ceresc (centrul cercului de precesie) de pe spira principala a corpului Dragonului este proiectat în platoul Transilvaniei unde se afla centrul spiritual (op.cit., p.11).Vastul teritoriu de pe ambele maluri ale Dunarii cuprins între Carpatii Slovaciei si nordul Greciei, de la bazinul Tisei la Nistru, gurile Bugului si Marea Neagra, era locuit în antichitate de marele popor indo-european al tracilor, ce cuprindea peste o suta de formatii tribale si gentilice si despre care Herodot afirmase ca sunt cel mai numeros popor dupa indieni. Dintre acestea, triburile daco-getice erau cele mai mari si cele mai puternice si se singularizau prin omogenitatea limbii si cultura lor mult mai avansata; numele de geti era folosit cu precadere de greci, în timp ce romanii le spuneau acestora daci. De altfel, Strabon a aratat ca ei formau acelasi popor, "vorbind aceeasi limba"; (Geografia VII, 3.13). Pliniu sustinea ca dacii si tracii sunt acelasi neam.

Dupa cum amintea Vasile Lovinescu, nenumarate surse antice i-au desemnat pe geto-daci ca fiind un popor hiperborean (op. cit., p.18-20). Le prezentam în ordine cronologica. Eruditul poet grec Pindar (c.518-c.438) afirmase ca Apollo, dupa zidirea Troiei, s-a reîntors în patria sa de pe Istru (Dunare), la hiperboreeni: "x nthon epeigen...es Istron elaLnon" (Olymp VIII, 47).


În secolul al treilea, înainte de era crestina, Apollonius din Rhodos aratase ca hiperboreenii sunt pelasgi locuind în nordul Traciei (Argonautica II, 5.675).


Vergilius Maro (70-19), vestitul autor al Eneidei scria despre Orfeu: "Singuratec, cutreiera gheturile hiperboreene si Tanais (Donul) acoperit de gheturi, si câmpiile niciodata fara zapada, în jurul muntilor Riphei (Carpati), pâna ce femeile trace, mâniate de dispretul sau îl sfâsiara": "Solus hyperboreas glacies, Tanaimque nivalem/ Arvaque Riphaei nunquam viduata pruinis/ Lustrabat, raptam etc." (Georgica IV, 5.517).


În cunoscutul sau stil elegiac, poetul Ovidiu (43 î.e.c. - 18 e.c.) îsi deplângea exilul sub axul boreal, la stânga Marii Negre: "Vita procul patria, peragenda sub axe boreo/ Qua maris Euxini, terra sinistra jacet" (Tristia IV, 41-42) si îi scria prietenului sau Macro la Roma ca îi vorbea în gând de sub axul boreal în tara getilor: "gelido...sub axe, inque getas" (Pontice II, 19. 40-45). La începuturile erei crestine, marele geograf si istoric Strabon (c.63/58 î.e.c.- 21/25 e.c.) consemna: "Primii care au descris diferitele parti ale lumii spun ca hiperboreenii locuiau deasupra Pontului Euxin (Marea Neagra) si a Istrului" (Geografia XI,6.2).


Intr-o frumoasa epigrama, Martial (40-104) îi scria lui Marcellin: "soldat Marcellin, tu pleci acum ca sa iei pe umerii tai cerul hiperborean si astrele Polului getic": "Miles, hyperboreos modo, Marcelline, triones/ Et getici tuleris sidera pigra poli" (Epigrame IX, 45). În epistole, el numeste triumful lui Domitian asupra dacilor: "hyperboreus triumphus" (Epistulae VIII, 78), comentând: "De trei ori a trecut prin coarnele perfide ale Istrului sarmatic; de trei ori si-a scaldat calul în zapada getilor; mereu modest, el a refuzat triumful pe care-l merita si n-a adus cu sine decât renumele de a fi învins lumea hiperboreenilor" (Epistulae VIII, 50).


Geograful Ptolemeu, activ între 127 si 141 sau 151, amintea în Geografia (III, 10) de fortareata dacica Piribori-dava de pe Hierasus (Siret), numele indicând, dupa opinia lui Lovinescu, o cetate (dava) hiperboreana.
Clement din Alexandria (mort în jurul anului 215) îi atribuia lui Zalmoxis epitetul de hiperborean (Stromateis IV, 213).


Macrobiu (activ c.400) amintea de "regiunile udate de Don si Dunare...pe care antichitatea le numea hiperboreene": "Regiones quas praeterfuluunt Tanais et Ister, omnesque super Scythiae locum quorum indigenas vetustas hyperboreos vocavit" (comentariul la Somnium Scipionis II, 7). Dupa cum vom avea ocazia sa constatam, Lovinescu nu ezita sa se lanseze în speculatii, pentru a putea concluziona: "pare bine stabilit ca Dacia a fost sediul Centrului Suprem într-o vreme foarte îndepartata" (p.30).


În ceea ce ne priveste, credem ca sunt posibile alte argumente, care sa sustina o asertiune mai putin ambitioasa si anume, ca geto-dacii au avut personalitati care atinsesera un elevat nivel de cunoastere spirituala. Este tema pe care ne propunem sa o dezvoltam în viitorul articol al serialului nostru.


* * *
Unora dintre cititori li se va parea exagerata tentativa de a apropia traditia perpetuata la locuitorii acestor tinuturi, de cele existente pe alte meleaguri, între care îndepartata Indie. Pentru a le risipi orice rezerve, vom face apel la concluzia marelui istoric al religiilor care a fost Mircea Eliade: "Exegeza materialelor românesti si sud-est europene înlesneste analiza traditiilor religioase populare din India, Asia Centrala, Extremul Orient si Mesoamerica, si este, la rândul ei, validata de rezultatele obtinute în aceste arii culturale exotice" (De la Zalmoxis la Genghis-Han, Ed.stiintifica si enciclopedica, Bucuresti 1980, p.16 - prefata la traducerea româneasca, Chicago University, 25 noiembrie 1978).


Tot în sensul unei mai bune întelegeri ale ipotezelor pe care urmeaza a le avansa, prezentam, în încheierea acestui prim articola, o scurta incursiune în domeniul lingvisticii.


Studiile de specialitate au stabilit existenta, acum opt mii de ani, a unei protolimbi din care a luat nastere familia limbilor indo-europene, vorbite azi de mai bine de jumatate din populatia globului. În procesul de expansiune catre apus, s-a stabilit ca una din directiile de migratie a ocolit pe la nord Marea Caspica si a traversat actualul teritoriu al României, în timp ce alte trei, venind din Asia Mica, strabateau zona dorica (Thomas Gamkrelidze, V,Ivanov, Pour la science nr.151, mai 1990, p.88-95).


În acest context, nu trebuie sa ne surprinda prea mult ca în tara noastra pot fi întâlnite numeroase cuvinte similare (uneori pâna la identitate) cu cele din limba sanskrita. Vom mentiona aici numai unele toponime din cele mai cunoscute, precizând frecventa lor. În paranteza a fost indicat cuvântul sanskrit si semnificatia sa.


Agnita (Agni = foc); 2 Bala (Bala = copil); nu mai putin de 22 Buda din care 3 au fost înglobate sau contopite, cu derivatele: Budele, 3 Budeni, 14 Budesti (Buddha = cel iluminat); 6 Crasna, 2 Cris, 3 Crisan, 5 Criseni, fara a mai vorbi de cele 3 râuri Cris (Krishna = cel negru); Deva (Deva = zeitate); Ganas (Ganas = armata de zeitati inferioare slujindu-l pe Shiva); Gurueni (Guru = maestru); Linga (Linga = organul masculin, simbolul lui Shiva); Mahal (Mahal = palat; Maha = mare); 3 Maia (Maya = iluzie); Manu (Manu = parintele omenirii); Manga, Mangalia (Mangala = auspicios; este totodata numele unei planete si, de asemenea, un alt nume al lui Kartikeya); Moacsa (Moksha = eliberare din ciclul reîncarnarilor); Nadis, Nadisa, Nadisu (Nadis = râuri; canale energetice ale corpului subtil); Parva (Parva = carte; Parvati = munteanca); Pria (Priya = placut, bun, drag); 3 Purani (Purana = vechi); 2 Racsa (Raksha = spirit malefic; demon); Rada (nu apare ca toponim, dar este un onomastic raspândit), Radila (Radha, dim.Radhika - consoarta lui Krishna); Ragu (Ragu = unul din numele lui Rama); Rahau (Rahu = cauza eclipselor); 2 Rama, Ramna, Rams, Ramsca, Ramscani (Rama = regele din Ayodhya, eroul epopeei Ramayana) - Lovinescu (p.41-42), furat de entuziasm adauga aici Râmnic, Rima, Rigmani, Roman, Romlia, Rum, Armeneasca, Armenis, Ormeni care au, evident, alte origini; ba chiar sustine ca "Roma, Romania, România sunt vechi nume pelasge" si nu provin de la Roma (fara comentarii). Dar sa reluam firul: Sadau, Sadu (? Sada-Shiva = Dumnezeu cel Atotputernic); Salva (Salwa = tara în vestul Indiei - Rajahstan; este si numele unui rege); 2 Sita, Sitani (Sita = sotia lui Rama); Sandra (Chandra = Luna); Sivita (?dim. de la Shiva = zeitatea suprema) Rosiori de Vede, 3 Vedea (Veda = divina cunoastere, ca scripturi sfinte); Vedanta (Vedanta = scoala de filosofie derivata din Vede); Vrata (Vrata = penitenta). Iar lista e departe de a fi completa...


O SPIRITUALITATE EVOLUATA, UNANIM RECUNOSCUTA


Antichitatea avea cuvinte de apreciere la adresa geto-dacilor. Scriind despre geti, Herodot, supranumit "parintele Istoriei", arata: "ei sunt cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci" (Istorii IV, 93). Într-un decret dat de cetatea greceasca Dionysopolis, Burebista era numit "cel dintâi si cel mai mare dintre regii Traciei". Dar, dupa cum vom putea constata din cele ce urmeaza, elogiile se refereau si la spiritualitatea lor avansata.
Mircea Eliade arata: "Grecii recunoscusera destul de devreme originalitatea si forta religiozitatii trace. Diverse traditii localizau în Tracia sau în Frigia originea miscarii dionysiace si o mare parte a mitologiei despre Orfeu (Istoria credintelor religioase, Ed. Siintifica si enciclopedica, Bucuresti 1986, vol.II, p.168).
Marija Gimbutas, cunoscut etnograf si istoric contemporan, consemneaza: "România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.e.n...A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana precede cu câteva milenii pe cea sumeriana...A fost o perioada de reala armonie, în deplin acord cu energiile creatoare ale naturii... Trebuie ca de acum încolo sa recunoastem importanta spiritualitatii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre" (Civilizatie si cultura, Ed.Meridiane, Bucuresti 1989).
ZALMOXIS
Mircea Eliade constatase cu amaraciune: "Creatiile religioase ale tracilor si geto-dacilor par sa fi împartasit deopotriva un destin nefericit... Cu exceptia câtorva informatii pretioase, comunicate de Herodot a propos de scenariul mitico-ritual al lui Zalmoxis, informatiile privind religiile traca si traco-geta sunt putin numeroase si aproximative". Marele istoric dezvaluie unul din motive: "Ca si celtii, sacerdotii si ascetii traci si geto-daci nu se încredintau scrierii" (Istoria..., p.168).
Astfel, dupa marturia lui Caius Iulius Caesar (contemporan cu Burebista si Deceneu), acestia "nu permiteau consemnarea în scris a învataturii lor, desi în celelalte treburi, de ordin public si privat, se folosesc, în general, de alfabetul grecesc" (apud O.Drâmba, Istoria culturii si civilizatiei, Ed. Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti 1984, vol.I, p.807). O alta explicatie o constituie pierderea stranie a presupusei carti a împaratului Traian despre razboaiele dacice si a cartii lui Criton, medicul acestuia, ca si disparitia altor surse pretioase.
Vom vedea ca informatiile ce ne-au parvenit erau nu numai sarace, dar si confuze, uneori de-a dreptul contradictorii.
În ce-l priveste pe Zalmoxis (Herodot, Platon, Diodor din Sicilia, Apuleius, Iordanes, Porphirios, etc.) ori Zamolxis (Strabon, Lukian din Samosata, Diogenes Laertios, Herodian, Suidas, Origenes), el a fost considerat de diferiti autori: personaj istoric îndeplinind rolul de filosof (Iordanes), sacerdot (Strabon), legislator (Diodor), reformator religios, cultural si politic (Herodot, Diodor, Iordanes, Origenes), medic (Platon) sau erou civilizator (Herodot, Strabon), poate mesianic, profet (Strabon), rege (Platon, Iordanes), semizeu ori daimon (Herodot), zeu suprem sau chiar unic.
Dupa informatiile primite de Herodot de la grecii din Hellespont si Marea Neagra, "acest Zalmoxis, fiind om (ca toti oamenii), ar fi trait în robie la Samos, ca sclav al lui Pythagoras", lucru de care marele istoric se îndoia: "Socot ca acest Zalmoxis a trait cu multa vreme mai înaintea lui Pythagoras. Fie ca Zalmoxis n-a fost decât un om, fie c-o fi fost într-adevar vreun zeu de prin partile Getiei, îl las cu bine" (Istorii IV, 95-96; trad.Adelina Piatkovski si Felicia Vant-Stef). Istoricul arata ca getii "numesc aceeasi fiinta divina (daimon) Gebeleizis" (IV, 94).
Eliade respinge identificarea celor doua zeitati ( Istoria..., p.172), iar Kernbach presupune o contopire a lor, într-un lent proces de sincretism (Dictionar de mitologie generala, Ed.Albatros, Bucuresti 1995, p.387). Mnaseas din Patara, elev al lui Eratosthene, îl considera identic lui Kronos, iar Diodor îl plasa alaturi de mari reformatori religiosi ca Zarathustra si Moise (apud Drâmba, p.801). Eliade face precizarea: "Kronos era stapân în Insulele Fericitilor unde sunt admisi numai oamenii piosi" (De la Zalmoxis..., p.58). Kronos fusese identificat de romani cu batrânul Saturn, considerându-se ca în timpul vârstei de aur (aurea aetas), sub domnia pacii si a fericirii obstesti, acesta va trai la suprafata pamântului. Saturnus Rex era Pater Deorum, Tatal zeilor.
De la Homer (Iliada XIII, 301 sq.) la Vergiliu (Eneida III, 357), traditia considera Tracia ca fiind patria lui Ares, zeul razboiului (Marte la romani), ce ar putea reprezenta astfel, principala zeitate. Eliade emite ipoteza ca la origine, Ares fusese un zeu al cerului, devenit zeu al furtunii si al razboiului, sugerând implicit posibila identificare cu Zalmoxis (Istoria..., p.169; De la Zalmoxis..., p.64-65). Dupa Hadrian Dacicoviciu "se presupune ca însusi numele Ares ar fi de origine traco-dacica" (apud Drâmba, p.802). Herodot (Istorii V, 7) aratase ca alaturi de Ares, tracii îi adorau pe Artemis si Dionysos, acesta din urma fiind fiul divin al zeului Cerului si al zeitei Pamântului (vezi mai jos "Cultul Marii Zeite"). Dionysos era pus în relatie directa cu Zalmoxis (Eliade, Istoria..., p.175). "A.B.Cook conchide ca Zalmoxis era apelativul trac al lui Zeus nou-nascut" (apud De la Zalmoxis..., p.59, nota 70).
În epoca urmatoare cuceririi romane, pantheonului autohton i s-au adaugat, pe lânga divinitati romane, si unele rasaritene. Kernbach (p.391) a aratat ca "abundenta de zei orientali absorbiti a raspuns, fara îndoiala, unei nevoi de religie a misterelor, ceea ce sistemul religios roman nu putea oferi; religia zalmoxiana oferise aceasta ispita, asa cum intelectualii din Roma imperiala se interesau îndeaproape de cultul zeitei hellenice Demeter si, implicit, de Misterele Eleusine" (v.mai jos).
O serie de autori sustin ipoteza unui monoteism daco-get (Vasile Pârvan, Jean Coman, R.Pettazzoni, E.Rohde) în baza afirmatiei lui Herodot: "ei nu cred ca exista vreun alt zeu decât al lor" (Istorii IV, 94; trad. Legrand). În alta varianta de traducere (Adelina Piatkovski si Felicia Vant-Stef): "ei nu recunosc vreun alt zeu decât al lor".
În fine, Strabon aratase ca "zeul suprem dacic este fara nume, fara calificare" (apud V.Lovinescu, Dacia..., p.35). Monoteismul, asociat acestei conceptii, furnizeaza dovada unui nivel spiritual deosebit de elevat (exemplul lui Yahweh în Vechiului Testament). Lovinescu vedea în asta reflectarea unei Traditii Primordiale, facând analogia cu Brahma Nirguna; el considera ca Zalmoxis nu era decât numele reprezentantului acestui Zeu nemarginit (ibid., p.36).
Din dialogul ce a avut loc între Socrate si un medic trac al lui Zalmoxis (Platon, Charmides, 157 d-e; v. mai jos), s-a apreciat ca întâlnirea celor doi ar fi avut loc la Potideia (colonie corintiana din Tracia) între anii 432-429, deci în perioada razboiului peloponeziac. Alte repere situeaza cultul lui Zalmoxis în intervalul 514-339. Numele zeului începe a fi citat în sec.al V-lea. În alta ipoteza (Stelian Stoica), radacinile cultului acestuia ar data din sec.IX-VII (apud Kernbach, p.686-687).

CULTUL MARII ZEITE (MAMA DIVINA)


Cultul pentru Marea Zeita sau Mama Divina era nelipsit din religia popoarelor antice si daco-getii nu faceau exceptie. Prin asa-numita interpretatio graeca, sursele ce mentioneaza zeitatile feminine le-au atribuit numele similare grecesti. Eliade le indica pe cele importante, în primul rând pe "Artemis...zeitate chtoniana analoga zeitelor trace Bendis sau Kotyto (Kotys)" (Herodot, IV, 33).
Putem identifica, de asemenea, o treime sacra alcatuita din zeul cerului (furtunii), Terra Mater (Mama Pamânt) si fiul lor, Dyonisos (cu numele trac de Sabos ori Sabazios) (Istoria..., p.169). A.Bodor (Dacia, N.S. VII, 1963, p.211-239) presupune cultul cuplului Liber-Libera a fi de origine dacica (De la Zalmoxis..., p.80, nota 134).
Bendis, ocrotitoarea femeilor, personifica Luna si corespundea nu numai lui Demeter, dar si Dianei romane (Diana sancta, potentissima). A.Fol si I.Marazov arata ca Bendis era "cea mai raspândita personificare traca a Mamei Zeilor". Imaginea ei apare în mai multe reprezentari plastice (O.Drâmba, p.803). În schimb, dupa Paul Mac Kendrick, "dacii nu si-au conceput antropomorf zeitele" (Pietrele dacilor vorbesc, Bucuresti 1978, p.152). Cu toate acestea, corespondenta purtata de regii daci cu împaratii romani atesta ca dacii iubeau în general simbolurile (apud Kernbach, p.389).
În perioada daco-romana, li se adauga Minerva, Iuno, Ceres, Proserpina, Libera, Kybele, Isis, chiar si varianta locala a Dianei Mellifica, acestea fiind manifestari ale Zeitei, ale Mamei Divine (Kernbach, p.390-391).
Legenda lui Hermip (transmisa de Diogenes Laertios VIII, 41, Tertullian, De anima 28 si scoliastul Electrei, v.62), despre Pythagoras, al carui nume este indisolubil legat de al lui Zalmoxis, l-a facut pe Eliade sa evoce o rationalizare a Marii Mame. La Metapont, oras în care se credea ca a murit Pythagoras, casa sa a fost transformata într-un sanctuar al Demetrei (De la Zalmoxis, p.41-42).
Diodor din Sicilia consemnase: "Zalmoxis pretindea ca si lui îi daduse legile Hestia" (Biblioteca istorica I, XCIV.2). Rezulta de aici ca Zalmoxis ar fi fost doar legiuitorul aflat în relatie cu divinitatea protectoare feminina (Kernbach, p.685), punând în evidenta preeminenta Zeitei.
Suidas a mentionat ca numele de Zamolxis apartinea unei zeite !!! (apud Kernbach, p.685). Mircea Eliade arata ca "dupa Suidas, Hera ar fi varianta greaca a lui Zalmoxis" (De la Zalmoxis..., p.57; subl.ns.). Desi faptul poate parea surprinzator, nu trebuie sa pierdem din vedere ca multi exegeti considerau numele Zamolxis provenit de la cel al unei zeite: Mama Pamânt, reprezentata fie de Semele ("zeita Pamântului", mama lui Dionysos), fie de zeita chtoniana traca de prim rang Zemelo, derivând de la cuvântul slav "zemle" - "pamânt". Eliade, referindu-se la parerea lui I.I. Russu (Anuarul Institutului de Studii Clasice, V, Cluj, 1947, p.93), consemna: "Pentru savantul tracolog, valoarea semantica a temei zamol- este "pamânt" si "puterea pamântului"" (De la Zalmoxis..., p.60). Ori, este bine cunoscut nu numai ca Pamântul este Zeitatea feminina prin excelenta, dar la fel este si Puterea (Shakti, în sanskrita), dupa cum se observa si din exemplul Diana sancta potentissima, mentionata mai sus). De altfel, chiar functiile lui Zalmoxis îndreptateau interpretarea amintita: "izvorul vietii, zeul vegetatiei, al reînvierii naturii, atributele lui erau legate de cresterea vitelor si de rodul ogoarelor" (O.Drâmba, p.803). Iar Russu (loc cit.) nu ezita sa-l asocieze "sânului matern în care se reîntorc oamenii" (apud De la Zalmoxis..., p.60). Dupa cum a aratat Eliade, cultul Zeitei "a supravietuit dupa romanizarea Daciei si numele de Diana se gaseste în vocabula româneasca zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (=San(cta) Diana), figura centrala a folclorului românesc" (ibid., p.79).
Lovinescu semnaleaza un caz analog: "Exista, de asemenea, si o divinitate colectiva dacica, numita Dacia felix asimilata cu Gaia. Aceasta asimilare a divinitatii colective locale cu marele Principiu feminin era cu totul obisnuita în antichitate. În legendele românesti, Dacia e numita Dochia, Deciana, Baba Gaia" (Dacia..., p.34).


DECENEU


Dekaineos (gr.) sau Decaeneus (lat.) uneori ortografiat Dicineus, a fost cel mai celebru sacerdot daco-get, zeificat ulterior, care a trait în vremea lui Burebista.
Burebista l-a asociat la domnie, acordându-i "o putere aproape regala" (Iordanes, Getica XI, 67). Dupa moartea celui dintâi, Deceneu succede ca rege. Prin urmare, marele preot era fie asociat al puterii regale, fie un posibil succesor al regelui, fie "rege si preot" în acelasi timp, cum se intitula unul din predecesorii lui Decebal (O.Drâmba, p.792-793). Eliade se refera la marele preot Comosicus (De la Zalmoxis..., p.57).
Deceneu a îndeplinit rolul unui erou civilizator. Dupa Strabon, el dobândise cunostinte în Egipt (Geografia VII, 3.11), lucru confirmat si de Iordanes care sustinea ca el i-a initiat pe geto-daci nu numai în filosofie, etica, logica, dar si în fizica si astronomie (Getica XI, 69-70). Platon elogiase, la rândul sau, cunostintele filosofice, astronomice si medicale ale lui Zalmoxis si ale sacerdotilor daci.
"Dupa Iordanes (XI, 67-68) Dicineus devine colaboratorul regelui Boruista când Sylla domnea peste romani, adica în jurul anului 80 î.e.n. si aceasta indicatie pare corecta" (De la Zalmoxis..., p.76). Eliade apreciaza ca "învatatura enciclopedica a lui Deceneu" indica "înflorirea culturala a dacilor în urma unificarii realizate de Burebista si apogeul ei în timpul domniei lui Decebal" (p.77).
"Pe barbatii cei mai de seama si mai întelepti pe care i-a învatat teologia, i-a sfatuit sa cinsteasca anumite divinitati si sanctuare" (Getica XI, 71). În centrul religios de la Sarmizegetusa si împrejurimi, la Gradistea Muncelului, s-au gasit pâna acum resturile a zece sanctuare (O.Drâmba, p.806).
Dar, cum vom vedea, Deceneu a fost, mai presus de orice, un autentic initiat.

O INITIERE AUTENTICA

Istoricii, si mai ales arheologii admit ca "incontestabil ca religia geto-dacilor ajunsese la un nivel de spiritualizare mai înalt decât toate celelalte religii înrudite ale popoarelor învecinate" (Radu Florescu, în comentariile de editor al Geticii, p.539).
Anticii remarcasera asemanarea dintre cultul initiatic existent la daco-geti si cultele Misteriilor grecesti: cele de la Eleusis, cele dionisiace, etc. "Privita sub raportul practicilor de cult, religia daco-getilor era o religie initiatica si misterica" (O.Drâmba, p.802). În consemnarile lui Herodot, Mircea Eliade "ghiceste caracterul misteric al cultului" (Istoria..., p.174), explicând acest fapt prin aceea ca "discretia sa r propos de Mistere este bine cunoscuta"(loc.cit.).

Contrar parerii ca Zalmoxis fusese initiat de pitagoreici, situatia se prezenta invers, caci grecul Hermippus Callimachius arata textual ca Pythagoras era "thrakôn dôxas mimoumenos" ("discipol al întelepciunii trace"), cu atât mai mult cu cât Herodot admisese anterioritatea lui Zalmoxis fata de marele matematician si filosof (Dacia..., p. 36).
Dupa cum scria Herodot, getii "se cred nemuritori" (Istorii IV, 83). Eliade arata însa ca "verbul "áthanatizein" (cf.V, 4) nu înseamna a se crede nemuritor", ci "a se face nemuritor". Aceasta "imortalizare" se dobândeste prin intermediul unei initieri" (Istoria..., p.174). Mai departe se mentioneaza ca dintre elementele cele mai caracteristice ale cultului ""imortalizarea" sufletului si învatatura privind existenta beatifica...îl apropie pe Zalmoxis de Mistere" si ca "în acest sens, poate fi comparat cu Dionysos al misterelor dionysiace" (ibid., p.175 si nota 90).

"Aceasta post-existenta fericita nu era deloc generala, ci se obtinea prin intermediul unei initieri...Hellanikos, care era mai vârstnic decât Herodot, dar care urmeaza povestirea sa, descriind ritul lui Zalmoxis îl numeste pe buna dreptate "teletai" subliniindu-i caracterul initiatic" (De la Zalmoxis ..., p.47). "În Charmides, dialog scris probabil cu vreo treizeci de ani dupa Herodot, Socrate vorbeste de un medic trac pe care-l întâlnise, "unul din acei doctori ai regelui trac Zalmoxis despre care se zice ca stapânesc mestesugul de a te face nemuritor" (136 d)" (ibid., p.46). Pe buna dreptate sublinia Eliade ca, la fel cu initiatii Misterelor eleusine sau orficii, pentru geti,"numai "sufletul", principiul spiritual, îl întâlneste pe Zalmoxis" (ibid., p.49).

Pornind de la analogia cu Kronos-Saturn unii exegeti au interpretat numele lui Zalmoxis prin Zeul-Mos (N.Densusianu, R.Vulcanescu, apud Kernbach, p.685; Dacia..., p.36). Dupa opinia noastra, sufixul este analog cu sanskritul Moksha, având semnificatia de nemurire prin eliberarea din ciclul nesfârsit al reîncarnarilor. Zalmoxis este deci Zeul Mokshei, zeul care confera nemurirea.
"Hippolit (Philosophumena II, 25) comunica o legenda conform careia Zalmoxis ar fi propagat o doctrina pythagoreica printre celti... Anumiti autori moderni au apropiat druidismul de confreriile trace si geto-dace. Mai ales importanta marelui preot, credinta în nemurire si stiinta sacra, de tip initiatic, ale druizilor evoca paralelisme cu dacii. De altfel trebuie luate în considerare anumite influente celtice, pentru ca celtii au locuit câtva timp în regiunile occidentale ale Daciei" (De la Zamolxis..., p.75-76).
În cele ce urmeaza vom arata ca la geto-daci se regaseau elemente certe dovedind o initiere autentica cum ar fi asceza si experienta extatica. Cât despre simbolismul energiei spirituale Kundalini, care atesta neîndoielnic atingerea unui nivel elevat al spiritualitatii, el va fi prezentat într-un capitol aparte.

"Strabon (Geografia VII, 3.3) reproduce, dupa Posidonius, ca misienii se abtineau sa manânce carne, multumindu-se cu miere, lapte, brânza, si ca din aceasta cauza ei se numesc "cei ce se tem de Zeu" (theosebeis)...Strabon adauga ca, la traci, exista solitari mistici cunoscuti sub numele de ktistai care traiesc fara femei, se consacra zeilor si vietuiesc "eliberati de orice teama"" (loc. cit.) (apud Eliade, Istoria..., p.171 si nota 79; vezi si De la Zalmoxis..., p.56-57,74). Strabon mai arata ca în vremea lui Deceneu "practica pitagoreica de a se abtine de la carne a ramas la ei ca o porunca data de Zalmoxis". "La daci, dupa o informatie a lui Flavius Josephus (Antichitati iudaice XVIII, 2), acesti asceti si contemplativi se numeau pleistoi, cuvânt pe care Scaliger l-a propus sa fie citit polistai" (De la Zalmoxis..., p.71,74).

Circumambulatia în jurul locurilor sacre sau dansul circular se întâlnesc în multe manifestari spirituale. Sunetele puternice erau folosite pentru a alunga demonii. Dupa cum preciza Eliade, cultul lui Sabos (Sabazios), echivalentul trac al lui Dionysos, includea, pe fondul unor "zgomote de lovire în cazane de bronz, chimvale, fluiere", dansul circular, aprig, însotit de strigate de bucurie (Istoria..., p.169-170).
"Ca toti tracii, getii cunosteau si ei extazul" arata Mircea Eliade (De la Zalmoxis..., p.56). "Experientele extatice întareau convingerea ca sufletul nu e numai autonom, ci si susceptibil de o unio mystica cu divinitatea...Credintele arhaice, într-o supravietuire vaga si aproximativa a sufletului, au fost treptat modificate, ducând, în cele din urma, la ideea de metempsihoza, sau la diverse conceptii despre nemurirea sufletului. Probabil ca experientele extatice care au croit drum unor astfel de conceptii nu erau întotdeauna de tip "dionysiac", adica orgiastic. Extazul putea fi provocat si ... prin rugaciune" (Istoria..., p.170-171). Dupa Eliade, experienta extatica era corelata, la triburile trace, cu "credinta în nemurire si certitudinea beatitudinii sufletului decorporalizat". În cadrul manifestarilor extatice el mentiona "oracolul lui "Dionysos"; templul se afla pe un munte înalt si profetesa prezicea viitorul în "extaz", ca si Pythia de la Delfi" (loc cit.). Strabon (Geografia VII, 67) îl citeaza pe Zalmoxis alaturi de Amphiaraos, Trophonius, Orfeu si Musaios, care erau renumiti prin experientele lor extatice. Iar Pythagoras, cu care era comparat Zalmoxis, fusese pus în legatura cu Aristeas, Abaris, Epimenide, Phormion, Empedocle. "Legendele lui Pythagoras fac aluzie la raporturile sale cu zeii si spiritele". Aristeas, eroul unei calatorii (mentionate anterior) în tara hiperboreilor, la nordul Marii Negre, trecuse de la moarte la înviere. Epimenide "postise si deprinsese extazele prelungite", devenind "stapân al unei "întelepciuni entuziaste", adica al unei anumite tehnici extatice". Phormion "a fost vindecat de o rana în urma unei calatorii extatice într-o regiune ciudata, apartinând unei "geografii mitice""; ca si "Leonymos ajunge în "Insula Alba" - mai târziu localizata în Marea Neagra" (apud M.Eliade, De la Zalmoxis..., p.49-50, 52-54). Semnificatia "Insulei Albe" (Leuke) identificata cu Insula Serpilor din dreptul gurilor Dunarii, va face obiectul unei analize ulterioare. Polyaenus (Stratagemata VII, 22) îl mentioneaza pe Kosingas, rege al triburilor trace Kebrenoi si Sykaiboai, care era în acelasi timp mare preot al Herei (v.mai sus "Cultul Marii Zeite"). Când supusii sai deveneau recalcitranti, Kosingas îi ameninta ca se urca la cer pe o scara de lemn, pentru a se plânge de purtarea lor. Simbolismul scarii este atestat si în alte religii ale Orientului Apropiat antic si ale Mediteranei (M.Eliade, Le chamanisme, p.378 sq.). Eliade adauga: "Ceea ce este sigur, e ca în episodul foarte rationalizat de Polyaenus, se descifreaza un vechi rit trac de ascensiune extatica la Cer" (De la Zalmoxis..., p.57). Toate cele aratate l-au facut pe marele istoric al religiilor sa conchida: "Este ceva adevarat în cliseele atât de populare în Grecia dupa Herodot, care-l plasau pe Zalmoxis alaturi de Pythagoras, Orfeu, Musaios si mai târziu de Zoroastru, de "înteleptii egipteni" sau de druizi. Toate aceste personaje erau cunoscute ca având experiente extatice si capabile sa reveleze mistere privind sufletul omenesc si supravietuirea lui" (ibid., p.58).

Eliade a combatut - cu argumente asupra carora nu are rost sa insistam - teoria ca Zalmoxis ar fi fost un zeu al mortii, precizând: "Zeii si zeitele mortii domnesc peste o multime de morti, în timp ce divinitatile Misterelor admit pe lânga ele numai initiati. Pe deasupra este vorba de doua geografii escatologice diferite: tarâmurile stralucitoare care îi asteapta pe initiatii în Mistere nu se confunda cu Infernurile subterane în care se aduna mortii" (op.cit., p.61).
Nu putem încheia acest capitol fara a mentiona împrejurarea ce-l desemneaza pe Deceneu a fi fost unul din marii initiati ai antichitatii.

"Boirebistas...si l-a luat ca ajutor pe Dekaineos, un barbat vrajitor, care umblase multa vreme prin Egipt, învatând acolo multe semne profetice, datorita carora sustinea ca talmaceste vointa zeilor. Ba înca, de la un timp, era socotit si zeu, asa cum am aratat când am vorbit despre Zamolxis. Ca o dovada de ascultarea ce i-o dadeau, este si faptul ca ei s-au lasat înduplecati sa-si stârpeasca viile si sa traiasca fara vin" (Strabon, Geografia VII, 3.11).
Desi savantii i-au ignorat profunda semnificatie, faptul în sine este extraordinar si credem ca importanta sa nu poate fi îndeajuns apreciata. Caci interdictia data de Deceneu echivaleaza cu o revolutie în conceptia religioasa, dovedind ca marele preot era un adevarat iluminat, o autentica personalitate, care atinsese un nivel spiritual exceptional. Gândirea lui Lovinescu se dovedeste înca odata falsa si sterila (Interpretarea..., p.134, nota de subsol si p.135). Mai întâi, vitei de vie îi atribuie, în mod eronat, trasaturi pozitive: "Vita de vie reprezinta în acest context o expresie materializata a originii si a caracterului de vesnicie a vietii spiritului uman, cu atât mai mult ca unul din simbolurile energiilor "esenta" este vinul" (!). Apoi, îsi pune retoric "întrebarea ce semnificatie a avut smulgerea vitei de vie de Burebista si Deceneu?", ramasa fara raspuns.

Sa ne reamintim ca în Biblie, oprelistea de a consuma vin era o porunca divina. Astfel, Dumnezeu le-a cerut preotilor (Aaron si fiii sai), sub amenintarea pedepsei cu moartea: "Tu si fiii tai împreuna cu tine, sa nu beti vin, nici bautura ametitoare" (Levitic 10.9). "Nici un preot nu va bea vin" (Ezechiel 44.21). Cei care i se consacrau, "facând juruinta de nazireat, ca sa se închine Domnului, sa se fereasca de vin si de bautura ametitoare", ba chiar si de must, struguri proaspeti ori uscati (Numeri 6.2-3; vezi si Amos 2.12). Îngerul Domnului i-a spus mamei care-l purta în pântece pe Samson, destinat nazireatului (închinarii): "sa nu bei nici vin, nici bautura tare" (Judecatori 13.4, 14). Tema se regaseste în Proverbe 23.29-31; Isaia 5.11, 22; 28.7; Osea 4.11. În Noul Testament arhanghelul Gavril îi vesteste lui Zaharia ca Ioan "nu va bea vin, nici bautura ametitoare (sichera)") (Luca 1.15; vezi si 7.33).

Incompatibilitatea consumului de bauturi cu spiritualitatea nu fusese denuntata doar de Dumnezeul biblic. Krishna interzisese locuitorilor din Dwaraka sa bea vin. Încalcând porunca, foarte multi si-au gasit aici moartea, între care si fiul sau, Pradyumna. În Grecia antica, negativitatea bacchantelor s-a manifestat împotriva divinitatii, atunci când l-au sfârtecat pe Orfeu, aruncându-i capul taiat în Hebros.

Comparând cu cele poruncite de Yahweh numai slujitorilor sai, cât de extraordinar ne apare acum faptul ca Deceneu a impus interdictia de a bea vin unui popor întreg ! Si asta, dupa ce, timp de secole, consumul de vin constituise un obicei general.

Sursa: Dan Costian

Un comentariu:

  1. Vă salut! În legătură cu, cuvinte împrumutate din sanscrită nu avem,în limba Punjabi se regăsesc peste 200 de cuvinte identice românești. Să nu uităm Rama unul dintre inițiatori budismului a plecat din zona Carpatică,și a descoperit propietățile terapeutice(farmaceutice) ale vîscului. În Mahabharata se vorbește despre războiul Atlanților cu Indieni.Cuvinte identice românești se găsesc foarte multe în bulgară 25%,în greacă cam 10-12%,dar unele cu o altă semnificație ,eu fiind și vorbitor al acestor limbi.

    RăspundețiȘtergere